Suntem atât de fragili

 

Că lumea asta se rupe în două inimi

 

Ce se frâng în așteptare,

 

În cădere laolaltă.

 

Sau pardon…

 

În una… a cărei cădere și greutate o face cât două.

 

Și strigi, și urli…

 

Și tresari, și te miști, și gemi…

 

Însă toate acestea nu sunt decât…

 

sunete mute.

 

Strigăte în tăcere.

 

Raționalii ar spune că inutile.

 

Disperare mascată printr-un lacăt…

 

Pe care mi-l pui de fiecare dată pe buze,

 

O faci tandru,

 

Și e rece.

 

Metamorfoza nu are loc.

 

Căci și timpul tace.

 

Iar oamenii, ca și tine…

 

Rămân blocați într-o imagine sau altfel spus, reprezentare psihică.

 

De acolo mă mișc singură printre oglinzi,

 

Dansez, mă îmbăt, mă rotesc

 

Amețitor.

 

Nu sunt altceva decât reflexii interioare.

 

Care tac, desigur.

 

Fiecare bucată pe care nu o accept este reflectată în exterior,

 

Și culmea… și prin tine.

 

Și tu ești o reflexie, pe care creatorul dorește să mi-o arate

 

Și s-o învăț.

 

Este un soi de damnare Divină,

 

Lumea asta se transformă din mine, și te cheamă…

 

Când de fapt dragostea asta nu-i altceva decât propriul ecou.

 

Propria oglindire, propria…

 

Nefericire.

 

Și toate se adâncesc în vene, adânc…

 

Și inimile, timpul, viața

 

Se sparg.

 

Cioburi.

 

Sticlă.

 

Și rămân… tot eu, privindu-mă.

 

În neștire, prin…

 

Tine.

 

Și privesc cum… fum.

 

Proiecție, neștire,

 

Cu cât mă adâncesc mai bine.

 

Hologramă.

O idee de tu

Izbește-mi trupul de toți acești pereți ce tind să alunece și să se scurgă printre bucățile de sticlă colorată ale inimii, topindu-se timpul, deschizându-se spațiul atemporal, în care doar ochii rămân treji și nemișcați, iar mintea tace. Și lasă-mă să strig, cât tu ții a-mi frânge gâtul sufletului cu sfori reci, dar totuși încinse neîncetat ìntr-o coapsă caldă… În șiruri de respirații sacadate. În curgeri infinite de ah-uri profunde, iar apoi prelungi, clipă în care-mi simt mâinile legate de un alt miez de vis fantastic. Este o toamnă dulce în care spațiul nu există, ci doar nota de portocaliu o face prezentă, iar mirosul este unul hiver. Și gânduri voluptate își găsesc locul prin fiecare colțișor al sălbaticului trup de piele albă, ușor bronzată de un soare interior. Mă amorțesc, în așteptare. C-o idee de tu. Una florală ìn frunze înghețate de toamnă, fără alb.


De dragul artei

Ultimii 2, deja 3 ani din viața mea, au fost o întreagă vâltoare de emoții și sentimente. M-am pierdut de mine, m-am destabilizat, am uitat cine sunt, m-am îmbătat cu tot felul de amintiri și vise, am cunoscut nebunia, misticul, excesul, plăcerea, și nu în ultimul rând suferința și singurătatea. Iar prin singurătate nu mă refer la tipul de singurătate în care ești doar tu de-o parte și îți vezi de ale tale. Nu. Singurătate în sensul că te afli în planul fizic inclusiv alături de oameni și te simți excesiv de singur și lipsit de sens, pentru că ai o gloată de fantasme în spate alături de tine, care tulbură. Ai urme pe corp ce-ți reflectă trecutul fără să fie nevoie să-ți faci tatuaje. Îți sunt impregnate subtil în piele nuanțele și parfumurile tuturor amintirilor alături de oameni dragi, atingerile bărbaților din viața ta, buzele-ți pătate de ruj cu iz indian, întredeschise în așteptarea unui sărut, și… în cele din urmă, toate sunt amintiri, iar amintirile sunt menite să se transforme în artă. Ele nu pleacă niciodată de lângă tine cu adevărat. Ele devin fluid pentru suflet și acțiune pentru spirit. Și cum altfel să devină fluid decât prin acceptare și exprimarea lor prin artă? Cam acesta-i răspunsul meu după tornada în care viața m-a împins. Că arta-i soluția. Arta salvează și vindecă. Arta-i sensul pentru care toate sunt aici.

Acum o lună am fost la mănăstire, unde am întrebat o măicuță: “Ce reprezintă fericirea pentru tine?”, la care măicuța, tânără fiind, cam la vreo 20 și ceva de ani, mi-a răspuns senină și sinceră: “Bucuria de a fi aici și de a contribui la lucrarea pe care Dumnezeu a creat-o pentru noi.” 🙂

Artă. 🙂

Viîs

Căutare, spirit,

autostradă râzâtor solară,

Strigăt de vis, bulă de aer printre buze, noapte-n dimineață aurie-albăstruie, ce-i drept, un pic amăruie,

îmbrățișare intensă, dar fugară-n nemișcare,

dans interior, fior.

Era noiembrie.

Aripi cu zbor

Prinsă-n pânză de dorințe.

Iz de mistic, aromă de hibiscus printre,

bețișoare parfumate, mere cu scorțișoară

degetele mele printre degetele tale.

Ochi pătrunzători de smarald reflectați prin propriile-mi pupile,

momentul în care mă pătrunzi, te țin și te păstrezi în mine,

încă-ți pot simți gustul… mirosul, pielea fină. Doar dacă vreau. Cu porii ființei.

Exaltare, nebunie.

Cine ești?

Meditație. Vis, vis, vis. Fugă. Vis. Nu mă uit înapoi… dar…

Plecare, venire, C, D, D, C. Meditație, vis, fugă.

Întuneric.

Obsesie de lumină.

Doar un iz și vis de lumină.

Căutare.

Maya.

Fum!

Fata cu haină de soare

sunt o ființă de lut

creată la tinctură de minut

Îmbrac haină de soare

Și merg cu ea la plimbare

Prin lume.

Acolo unde nu mă vede nimeni.

Și-mi pot ascunde chipul cu o mânecă de soare.

Înjumătățită.

Cât să-mi rămână o vagă privire,

rezultat al unei frunți ușor încruntate

să trag cu ochișorul.

Printre culori de curcubee solare fine.

Călătoresc cu suflet în mosor

Și gânduri mențin cu ațe agățate de gol

Strigător.

Prin propria-mi privire

Ațintită-n raze de lumină

din haina…

Ce port prin mine

Și zâmbesc lumii.

C-un alt dor…

cu buzele-mi pline și uscate.

Și iau haina pe mine…

soare peste tot pe chip

C-un dor de albastru pornesc

Mușcându-mi buzele uscat-violet

Cerul e rece.

Și-i un vis cu iz scandinav strămoșesc.

Cu soare și albastru rece.

Dar la vederea ta…

Cu-o inimă caldă.

Și apoi trecătoare.

Ca o fată…

Cu-o haină.

De soare.

Pe timp de iarnă.